Conceptul de politică criminologică

Octavian BEJANcriminolog, Centrul de Prevenire şi Asistenţă Criminologică

Legea şi viaţa, nr. 8, anul 2008

Comme dans la littérature de spécialité et la pratique anticrime existe une utilisation impropre du terme « politique pénale », nous avons véhiculé, antérieurement, et défini, dans cet ouvrage, le concept de politique criminologique. Nous avons délimité les notions de « politique pénale » et de « politique criminologique » par leur définition conceptuelle. Selon nous, la politique criminologique constitue le mode d’effectuation et d’assurance scientifique du contrôle criminologique de la criminalité. Elle se compose de tels éléments constitutifs : (1) la projection des réorganisations sociales visant l’élimination des conditions sociales ayant l’effet criminogen, (2) la conception du mode d’effectuation de la répression pénale, (3) la détermination des façons d’éducation criminologique, (4) l’orientation de la recherche scientifique dans le domain anticrime et (5) l’établissement des objectifs pour la formation professionnelle continue des cadres dans le domain anticrime. On formule la politique criminologique en termes des priorités et de principes. L’élaboration de la politique criminologique se base sur : (1) l’analyse criminologique de l’état de la criminalité, (2) les resources sociales disponibles, (3) la politique générale du développement social. La politique criminologique inclue la politique pénale. D’autre côté, il faut privilégier la politique criminologique au détriment de la politique anticrime, car l’activité d’assurance scientifique (y compris la formation professionnelle) doit accompagner l’activité pratique anticrime et correspondre à ses nécessités.

 

În anul 1999 vehiculam, cu ocazia ieşirii în lumina tiparului a materialului didactic „Criminalitatea profesională” [1], termenul şi, implicit, conceptul de politică criminologică, într-o perioadă în care atît în literatura de specialitate naţională, cît şi în practica anticrimă se opera cu termenii „politică penală” şi „măsuri de control (social) asupra criminalităţii” [2], „măsuri de combatere a criminalităţii”, „acţiuni de prevenire şi contracarare a criminalităţii” etc. La momentul vehiculării termenului în cauză făceam următoarea precizare: „Preferăm termenul de politică criminologică celui de politică penală, deoarece considerăm că ultimul nu mai corespunde nivelului actual de dezvoltare a ştiinţei criminologice şi, implicit, mijloacelor moderne de control asupra fenomenului crimă. Opinăm, de fapt, că termenul de politică penală nu mai corespunde conceptului pe care îl desemnează. Se impune o redefinire conceptuală, pe care o vom iniţia în alt studiu.” [3] Iată că după un şir de ani consumaţi pentru realizarea altor cercetări criminologice, am desfăşurat totuşi studiul criminologic preconizat.

Între timp termenul de politică criminologică a început să fie utilizat şi de către alţi criminologi naţionali [4].

Ţinem să menţionăm că cercetători din diverse ţări au sesizat tendinţa, din ştiinţă şi practică, de a utiliza termenul „politică penală” într-o accepţie considerabil lărgită, dar improprie conceptului de „politică penală”. În consecinţă, în doctrina franceză s-a făcut, de mai mult timp, distincţie între noţiunile de „politică penală” şi „politică criminală”, aceasta din urmă acoperind o sferă mai largă de preocupări în raport cu fenomenul criminal [5]. Termenul de „politică criminală” este respins, întemeiat, însă de unii criminologi, printre care M. L. Rassat, G. Picca sau V. Cioclei, ei optînd pentru termenul „politică anti-criminală” [6].

După părerea noastră, tendinţa de a utiliza impropriu termenul de „politică penală” s-a produs o dată cu conceperea, ca urmare a dezvoltării criminologiei, tot mai clară a activităţii anticrimă drept un sistem de acţiuni de ordin atît penal, cît şi extrapenal (politice, juridice, sociale, economice, educaţionale etc.), în condiţiile în care nu exista un termen special, apt să includă toate aceste semnificaţii distincte. S-a apelat iniţial deci la termenul cel mai apropiat după sens („politică penală” – elementul principal fiind cel de „politică”, în timp ce calificativul „penală” este un element secundar menit a-l concretiza pe primul), iar apoi specialiştii, teoreticieni şi practicieni, au înţeles că este nevoie de un termen specific, lansînd o serie de alternative. Delimitarea conceptelor de „politică penală” şi de „politică criminologică” presupune, de fapt, o definire clară a acestora, ceea ce vom încerca să realizăm în continuare.

Politica penală reprezintă modul de efectuare a represiunii penale ca măsură de ţinere sub control criminologic a criminalităţii. Ea include patru elemente principale: (1) incriminarea şi dezincriminarea unor fapte sociale, (2) modul de sancţionare a faptelor considerate infracţiuni, (3) aprecierea distructivităţii sociale a faptelor concrete şi (4) gradul de restrîngere a vieţii private în numele intereselor sociale de securitate criminologică. După cum vedem, politica penală vizează strict represiunea penală [7], în timp ce activitatea anticrimă este mult mai complexă, incluzînd şi măsuri extrapenale.

De observat că politica penală este indisociabilă de criminologie. De fapt, criminologia formează fundamentul politicii penale. Astfel, cunoaşterea criminologică oferă o caracterizare a diverselor forme de manifestare ale criminalităţii, relevă amploarea şi periculozitatea socială ale manifestărilor criminale, determină puterea de acţiune a diverselor pedepse penale, elaborează noi tipuri de pedepse etc. Criminologii asigură, deci, conţinutul represiunii penale, iar penaliştii se ocupă de aspectele formale, tehnice ale acesteia. Cu toate acestea, există şi alţi factori obiectivi şi subiectivi care influenţează procesul de concepere şi înfăptuire a politicii penale, cum ar fi admisibilitatea incriminării faptei din punct de vedere politic, moral şi juridic, oportunitatea incriminării unei fapte în raport cu particularităţile sociale, politice, culturale, psihologice sau costul acestei incriminări, ţinînd cont de o serie de factori şi circumstanţe externe [8].

Politica criminologică reprezintă modul de efectuare şi asigurare ştiinţifică a controlului criminologic asupra criminalităţii. Ea include următoarele elemente constitutive: (1) proiectarea reorganizărilor sociale vizînd înlăturarea condiţiilor sociale cu efect criminogen, (2) conceperea modului de efectuare a represiunii penale, (3) determinarea modalităţilor de educaţie criminologică, (4) orientarea cercetării ştiinţifice în domeniul anticrimă şi (5) stabilirea obiectivelor în formarea profesională continuă a cadrelor din domeniul anticrimă.

Elaborarea politicii criminologice se bazează, în principal, pe: (1) analiza criminologică a stării criminalităţii şi a factorilor criminogeni, (2) resursele sociale disponibile, (3) politica generală de dezvoltare socială.

Formularea conceptuală a politicii criminologice se face în termeni de priorităţi şi principii. Politica criminologică formează cadrul conceptual al activităţii de prevenire şi contracarare a criminalităţii şi de asigurare ştiinţifică a ei, în temeiul căreia sunt elaborate diverse strategii, programe sau planuri de acţiuni, cu caracter naţional, local sau departamental, menite a o concretiza. Toate acestea constituie instrumente de înfăptuire a politicii criminologice. Plecînd de la politica criminologică, fiecare autoritate publică îşi elaborează propria strategie criminologică sau, după caz, anticrimă, în conformitate cu specificul său funcţional. Astfel, strategia ministerului de afaceri interne va fi distinctă, sub anumite aspecte, de cea a procuraturii, parlamentului sau ministerului de educaţie şi cercetare.

De rînd cu strategiile, programele şi planurile de acţiuni anticrimă, politica criminologică concură în mod esenţial la determinarea criteriilor de evaluare a rezultatelor în domeniul prevenirii şi contracarării criminalităţii, obţinute de fiecare autoritate în parte şi de autorităţile publice în ansamblu.

Din cele examinate putem conchide că politica penală constituie numai o componentă a politicii criminologice, a cărei complexitate este superioară. Totodată, conceptul de politică anticrimă este mai larg decît cel de politică penală, dar mai îngust decît cel de politică criminologică, deoarece ultimul include şi componentele de asigurare a suportului ştiinţific şi, respectiv, de formare profesională a specialiştilor antrenaţi în activitatea anticrimă. În opinia noastră, nivelul actual de dezvoltare socială a activităţii anticrimă şi a celei de cercetare criminologică permite şi chiar impune o abordare unitară a acestora, adică se cuvine să existe o planificare concertată a acţiunilor practice anticrimă, a acţiunilor de cercetare criminologică şi a celor de formare profesională a cadrelor din domeniu, privindu-le drept componente ale unei aceleiaşi activităţi sociale. Or, pentru a putea răspunde pe măsură noilor provocări şi sarcini, practicienii trebuie să fie asiguraţi în mod oportun cu cunoştinţe adecvate stării actuale a criminalităţii.

Rămîne ca specialiştii în domeniu să opereze, de acum încolo, cu aceste concepte şi termenii care îi desemnează în cunoştinţă de cauză, iar criminologii să contribuie la precizarea conceptului şi la dezvoltarea tehnicilor de elaborare a politicii criminologice.

Note şi referinţe

  1. Valeriu Bujor şi Octavian Bejan, Criminalitatea profesională, Editura Lyceum, Chişinău, 1999, p.35.
  2. Apropo, în viziunea noastră şi acest termen este utilizat inadecvat de criminologi, el fiind extins nejustificat, din care motiv am vehiculat termenul şi, implicit, conceptul de control criminologic prin monografia Corupţia: noţiune, prevenire şi contracarare, Chişinău, 2007, p.47 şi nota explicativă din subsolul paginii. Ne propunem însă să abordăm această problemă criminologică în cadrul unui studiu separat.
  3. Vezi nota din subsolul paginii 35 a lucrării, sus-citate, Criminalitatea profesională.
  4. Tudor Amza în lucrarea Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. T. Amza nu-şi propune o configurare a conceptului de politică criminologică, ci trece în revistă diverse abordări în politica criminologică. Mai mult decît atît, el nu este univoc în terminologie. Astfel, în titlul lucrării menţionate el utilizează termenul „politică criminologică”, dar operează numai cu termenii de „politica crimei” şi „politicile crimei” în paragraful care se referă la această activitate, întitulat „Teoria criminologică şi politica crimei” (p.477-486).
  5. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.50.
  6. Vezi: Valerian Cioclei, Op.cit., p.50.
  7. Vezi de asemenea: S. G. Ciaadaev, Ugolovnaia politika i prestupnosti: problemî, puti reşenia, Izdatelistvo „Znanie”, Moskva, 1991; Hans-Jurgen Kerner, Kriminologhia. Slovari-spravocinik (Kriminologie. Lexicon), Izdatelistvo Norma, Moskva, 1998, articolul „Ugolovnaia politica”; Rossiiskaia kriminologhiceskaia ănţiklopedia, Izdatelistvo Norma, Moskva, 2000, articolul „Ugolovnaia politica”.
  8. Vezi mai detaliat în lucrarea lui Valeriu Bujor, Nekotorîe voprosî kriminalizaţii, în „Materialî naucinoi konferenţii: Voprosî prava na sovremennom ătape razvitia Ukrainî”, IIVT, Ismail, р.9-13.