CONCEPTUL DE CONTROL CRIMINOLOGIC 
ASUPRA CRIMINALITĂŢII

Octavian BEJAN, criminolog

Legea şi viaţa, nr. 11, anul 2008

Dans l’article on essaye à définir le concept de contrôle criminologique sur la criminalité, car existe un phénomène social qui n’est pas clairement distingué et donc caractérisé en criminologie. La définition est réalisée par rapport au contrôle social, qui est un phénomène social proche mais différent. Selon la conception de l’auteur, le contrôle criminologique constitue une influence sociale constante exercée par les autorités publiques à travers des moyens formels d’influence sociale, en vue de maintenir la criminalité dans les limites socialement tolérables. Les relations entre le contrôle criminologique et le contrôle social sont de trois types : de superposition (partielle) – ils visent le même but, de divergence – le contrôle social encourage des comportements criminels, et de parallélisme – le contrôle social utilise des moyens illégaux (la violence collective contre les malfaiteurs). En premier cas, la force du contrôle criminologique augmente, c’est pourquoi les autorités publiques devraient se prévaloir du concours du contrôle social, en le stimulant.

 

După renunţarea la sistemul comunist de organizare a societăţii şi, în consecinţă, liberalizarea gîndirii sociale, în vocabularul criminologic a început să apară tot mai frecvent termenul de control social asupra criminalităţii.

Anterior utilizarea lui era respinsă, cu forţa unei societăţi totalitare, din două considerente fundamentale: (1) criminalitatea este un fenomen propriu societăţii capitaliste şi străin societăţii comuniste şi (2) sociologia constituie o ştiinţă burgheză menită a servi la manipularea socială.

Potrivit primei axiome „ştiinţifice” [1], criminalitatea urma să dispară în totalitate din societatea comunistă, după dispariţia reminiscenţelor capitaliste din mentalitatea indivizilor şi, respectiv, a ultimelor crime. Dimpotrivă, noţiunea de control social asupra criminalităţii presupune un risc permanent de transgresare a normelor sociale, din care cauză se impune efectuarea unui control permanent din partea societăţii asupra comportamentului membrilor săi. Prin urmare, organizarea societăţii după modelul comunist suprima însăşi cauza criminalităţii, din care considerent dispărea automat şi necesitatea în efectuarea vreunui control social asupra indivizilor. De altfel, atunci s-a renunţat chiar şi la ştiinţa criminologică, fiind acceptat numai dreptul penal. Prezenţa continuă a criminalităţii în societatea comunistă i-a determinat, în cele din urmă, pe diriguitori să accepte reluarea, după decenii, a cercetărilor criminologice, fără însă a permite utilizarea conceptelor străine doctrinei comuniste privitoare la criminalitate, inclusiv a celui de control social asupra criminalităţii.

În temeiul celei de-a doua axiome „ştiinţifice”, sociologia a fost anatemizată, de rînd cu criminologia, şi exclusă din „ştiinţa comunistă”. Dacă criminologia şi-a reluat, parţial, cursul, fără a-şi relua locul firesc în sistemul ştiinţelor, fiind privită ca o anexă a dreptului penal [2], atunci sociologia şi-a reintrat în drepturi abia după prăbuşirea orînduirii comuniste. Întrucît, doctrina comunistă reprezintă o concepţie referitoare la societate şi modul optim/echitabil de organizare a ei, se considera că cunoaşterea oferită de această doctrină este esenţialmente definită, ştiinţei revenindu-i rolul scolastic de particularizare a preceptelor ei. Sociologia devenise deci inutilă, iar noţiunile ce contraveneau viziunii comuniste cădeau automat sub stigmatul de „pseudoştiinţifice”, ba chiar erau taxate ca „produse ideologice periculoase”, printre care şi cea de control social. Astfel, ignoranţa sociologică s-a instalat atît în mintea oamenilor de rînd, cît şi a cercetătorilor din domeniul disciplinelor socioumane [3].

Conceptul de control social a fost vehiculat în 1890 de sociologul american Edward Ross prin intermediul lucrării sale „Social control” [4]. La creionarea acestei noţiuni au contribuit şi operele marilor sociologi, precum E. Durkheim, G. Gurvitch, R. E. Park sau T. Parsons [5].

Controlul social poate fi definit ca „ansamblul proceselor prin care membrii unui grup se încurajează, unii pe alţii, pentru a ţine seama de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta normele pe care şi le fixează” [6].

Prin control social se înţeleg procesele prin care o societate îşi impune autoritatea indivizilor şi îşi menţine coeziunea. Controlul social este un element de reglare atît socială, cît şi psiho-socială. Formele de control social pot fi, după R.E. Park, divizate în trei categorii: există forme elementare (ceremonii, prestigiu, tabu, spirit gregar) care se prelungesc în moravuri, apoi opinia publică (zvonuri, „gura lumii”, aprobare, discreditare) şi, în sfîrşit, instituţiile (religioase, juridice, politice). Toate aceste aspecte ale controlului sunt acoperite de valori, idealuri sau prejudecăţi. Mijloacele controlului social pot fi implicite sau explicite, pot consta în sancţiuni diverse, sugestii, acte de autoritate, efecte de prestigiu, propagandă sau publicitate [7].

Se disting două forme de contro social: pozitiv şi negativ. Controlul social pozitiv pleacă de la cunoaşterea, interiorizarea şi respectarea din convingere a valorilor, normelor. Controlul social negativ pleacă de la teama individului că va fi pedepsit dacă nu respectă valorile, normele, regulile sociale [8].

Controlul social reprezintă un anumit aspect al constrîngerii, dar el este interiorizat, în aşa fel încît indivizii i se supun adesea inconştient şi printr-o adeziune care le poate apărea spontană [9].

Controlul social se realizează printr-o varietate de mecanisme atît guvernamentale, cît şi neguvernamentale [10].

De remarcat că controlul social este o formă de influenţă care se realizează în şi prin relaţii interpersonale [11].

Inversînd teoria controlului social, Walter Reckless şi colegii săi (1956) explică criminalitatea prin lipsa unui control adecvat atît intern, efectuat de individ, cît şi extern, exercitat de societate [12], susţinînd că nu trebuie să ne întrebăm de ce unii indivizi încalcă normele sociale, ci de ce ceilalţi le respectă.

Confruntînd fenomenele exprimate de acest concept cu realitatea, constatăm cîteva stări de fapt relevante din punct de vedere criminologic: (1) controlul social nu vizează numai comportamentul criminal, ci orice deviere de la normele sociale; (2) controlul social formează un mecanism general-social de influenţare a individului, distinct de mecanismul administrativ; (3) există acţiuni sociale anticrimă ce nu ţin de pîrghiile din registrul controlului social.

Principala funcţie a controlului social rezidă în uniformizarea conduitelor sociale şi, astfel, asigurarea stabilităţii relaţiilor sociale, precum şi în menţinerea coeziunii sociale. Existenţa acestui mecanism social nu a fost suscitată de necesitatea de a stăpîni criminalitatea, ci de a ordona viaţa socială în genere. Este adevărat că, în anumite situaţii, controlînd comportamentul social, în mod automat sunt excluse sau este redus numărul crimelor, care reprezintă o formă particulară a comportamentului social deviant. Totuşi, crimele se caracterizează printr-un specific semnificativ. Crima reprezintă un comportament uman incompatibil cu convieţuirea socială, iar în consecinţă socialmente distructiv, spre deosebire de alte tipuri de devianţă socială.

Starea de lucruri din societatea noastră de astăzi este edificatoare în acest sens. Astfel, în condiţiile propagării enorme a corupţiei, pîrghiile de control social sunt utilizate pentru a-i determina pe indivizii care se opun practicilor de corupţie să se ralieze relaţiilor sociale dominante cu caracter de corupţie, deşi acest fenomen posedă o natură socialmente distructivă. Controlul social acţionează în aceiaşi direcţie de uniformizare a conduitelor, dar în loc să tempereze comportamentele criminale, el tocmai că le impune indivizilor.

În acest context, vom remarca un lucru esenţial: controlul social are efect general numai şi numai în societatea în care condiţiile de existenţă ale indivizilor sunt similare, în timp ce diferenţierea condiţiilor de existenţă îi slăbeşte puterea de acţiune.

La origini controlul social era exercitat de membrii comunităţilor ca manifestare a unei voinţe şi tendinţe colective, fiind, în aşa mod, o manifestare pură a interesului general [13]. O dată cu formarea unui aparat de conducere, relativ independent, se creează delimitarea dintre modalităţile formale şi informale de realizare a controlului social. Această diferenţă se accentuează odată cu organizarea societăţii în stat şi, respectiv, crearea aparatului de stat, care preia exercitarea unor forme de control social, în special a sancţionării indivizilor. De altfel, aparatul de stat preia o mare parte din sarcina de a reglementa relaţiile din societate şi pe cea de a stăpîni manifestările criminale. În consecinţă, efectuarea controlului social se împarte între societatea civilă şi autorităţile publice, dacă e să folosim terminologia actuală, iar activitatea anticrimă tinde să depăşească simplul control social. Deşi acţiunile celor două componente sociale se suprapun în mare parte în procesul de exercitare a controlului social ele nu coincid niciodată în totalitate, iar uneori chiar se contrapun [14]. Nici măcar într-o societate totalitară aparatul de conducere nu este în măsură să-şi supună în totalitate societatea, să se identifice pe deplin cu ea [15].

Desfăşurarea instituţionalizată a activităţii anticrimă a condus la diversificarea mijloacelor de influenţare a comportamentelor sociale în vederea realizării unui control asupra criminalităţii. Spre deosebire de pîrghiile sociale de înfăptuire a controlului social, a căror acţiune se răsfrînge direct asupra individului, utilizînd contactul nemijlocit între membrii societăţii, mijloacele moderne anticrimă operează la scară largă şi cu metoda modificării condiţiilor sociale, exterioare individului. Exemplele sunt multiple: iluminatul străzilor, ridicarea nivelului de trai, reducerea birocraţiei etc.

Prin urmare, activitatea anticrimă nu poate fi identificată, în societăţile evoluate, cu exercitarea controlului social.

Din considerentele sus-examinate, este indicat a vorbi despre o realitate socială distinctă – controlul criminologic asupra criminalităţii.

Potrivit concepţiei noastre, definim controlul criminologic drept o influenţă socială constantă exercitată de către autorităţile publice, cu ajutorul unor pîrghii formale de înrîurire socială, în vederea menţinerii criminalităţii în limite socialmente tolerabile.

Influenţa în discuţie reprezintă rezultatul unei activităţi anticrimă instituţionalizate, permanente şi concertate, desfăşurate de autorităţile publice. Ea a devenit, de fapt, o funcţie oficială importantă a aparatului de stat.

În cadrul acestei activităţi autorităţile publice utilizează o gamă largă de acţiuni: educaţia criminologică a populaţiei sau a unor grupuri sociale, înlăturarea condiţiilor fizice (iluminatul străzilor, amenajarea teritoriului etc.) şi sociale (salariu minim pe economie, taxe rezonabile, debirocratizare etc.) ce favorizează criminalitatea sau unele forme de manifestare ale ei, represiunea juridică (sancţiuni), inclusiv penală, izolarea fizică a indivizilor cu comportament criminal deosebit de periculos sau inveterat (detenţie de lungă durată) etc. Totodată, sunt finanţate cercetări ştiinţifice menite a cunoaşte mai profund fenomenul criminal şi a elabora remedii.

În cazul în care nivelul criminalităţii depăşeşte limitele socialmente tolerabile şi, deci, capătă proporţii distructive, putem vorbi despre ieşirea criminalităţii de sub controlul criminologic.

Cu toate acestea, controlul social continuă să fie deosebit de util acţiunii anticrimă, iar sub unele aspecte este chiar inegalabil, din care raţiuni guvernanţii inteligenţi depun eforturi orientate de a antrena societatea civilă în activitatea de prevenire şi contracarare a criminalităţii. Controlul social se bazează pe însăşi materialitatea socială, adică acţiunea de la om la om, relaţiile interumane, precum şi exercită o influenţă psihică impresionantă.

Ceea ce înseamnă că cu cît este mai mare suprapunerea dintre controlul social şi cel criminologic, cu atît este mai puternic controlul asupra criminalităţii. Asemenea măsuri funcţionează bine la nivelul comunităţilor locale, de unde reiese şi rolul administraţiei publice locale în activitatea anticrimă.

Un fapt, manifest şi deci uşor observabil, care confirmă realitatea suprapunerii, iar în cazul mai puţin reuşit, paralelismului acestor mecanisme sociale, îl constituie recentele incendieri ale taberelor de ţigani din Italia. Ele constituie o reacţie, aparent spontană, a comunităţii faţă de conduitele criminale intolerabile ale acestora, în condiţiile în care instituţiile de resort nu dau dovadă de prestanţa necesară. Totodată, evenimentele menţionate denotă prezenţa unei puteri sporite de control social în societatea italiană.

Bineînţeles că autorităţile publice trebuie să ia măsurile de rigoare pentru a nu admite asemenea forme extrem de violente, nu suprimînd sau reprimînd, ci canalizînd controlul social spre un făgaş nedistructiv.

Constatăm, deci, că raporturile dintre fenomenele sociale comparate sunt de trei tipuri: de suprapunere (parţialul, desigur), de divergenţă şi de paralelism. De remarcat că aceste raporturi rezultă din diferenţa şi, în mod corespunzător, independenţa fenomenelor vizate.

În concluzie, subliniem necesitatea includerii în aparatul categorial al criminologiei a conceptului de control criminologic asupra criminalităţii, deosebit de cel de control social, şi cercetării căilor, existente şi posibile, de interacţiune între aceste mecanisme sociale în vederea unei stăpîniri îmbunătăţite a manifestărilor criminale.

Note şi referinţe:

1. O analiză interesantă pe marginea tezei esenţiale a „criminologiei comuniste” vezi la Valeriu Bujor în lucrarea O suşcinosti prestupnosti, Editura Lyceum, Chişinău, 1998.

2. În ştiinţa autohtonă, criminologia continuă să fie tratată la fel, după cum rezultă din faptul că ea este catalogată ca ştiinţă juridică de către Ministerul Educaţiei şi Ştiinţei şi de către Consiliul Naţional de Acreditare şi Atestare, iar deţinătorii puterii de decizie în cercetarea autohtonă resping abordările pur criminologice, dovadă fiind discuţiile şi deciziile luate în cadrul susţinerii tezei de doctorat „Interesul: aspectul criminologic al problemei”, în şedinţele din 07.05.2004 şi 17.12.2004 ale Seminarului interuniversitar de profil la specialitatea: 12.00.08 – Drept penal şi criminologie; drept penitenciar; proces penal; criminalistică; teoria activităţii operativ-investigative în cadrul Universităţii de Stat din Moldova şi Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

3. Referitor la aceste aspecte vezi şi analiza lui V. Gozman şi A. Etkind în lucrarea De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990, p. 12 ş.a.

4. Lissete Coandă şi Florin Curta, Mic dicţionar de sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 1993, articolul „Control social”.

5. Vezi: Maurice Cusson, capitolul „Devianţa” din lucrarea Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997; Lissete Coandă şi Florin Curta, Mic dicţionar de sociologie, Editura ALL, Bucureşti, 1993, articolul „Control social”.

6. Maurice Cusson, capitolul „Devianţa”, Op. cit., p. 460.

7. Lissete Coandă şi Florin Curta, Op. cit.

8. Ion Ionescu şi Dumitru Stan, Elemente de sociologie, Vol. 1, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 140.

9. Lissete Coandă şi Florin Curta, Op. cit.

10. Jack C. Plano, Robert E. Riggs şi Helenan S. Robin, Dicţionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, articolul „Control social”.

11. Maurice Cusson, Op. cit., p.460.

12. A se vedea o succintă prezentare a acestei teorii la Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, p. 146-147.

13. Vezi, de exemplu, o prezentare a situaţiei din acel stadiu de dezvoltare socială la Valeriu Bujor, Proishojdenie gosudarstva i prava, Chişinău, 2001.

14. Pentru o explicaţie a acestui fenomen a se vedea: Octavian Bejan şi Valeriu Bujor, Interes şi crimă, Chişinău, 2004.

15. Vezi o analiză excelentă la V.Gozman şi A.Etkind în lucrarea De la cultul puterii la puterea oamenilor, Editura Anima, Bucureşti, 1990, p. 12 ş.a., dar mulţi dintre noi, care au cunoscut viaţa în asemenea condiţii, ştie bine acest fapt, din experienţă directă.